Conversatii marginale

Avea cateva fire albe deja. Si nu era numai atat, si zambetul era diferit. Buzele i se ridicau incercand sa mimeze veselia, dar ochii lui spuneau altceva. Nu mai era jovial, asa cum il stia ea.

“Si zi, te-ai insurat..”

“Da…” Spuse el, trecandu-si mana prin par, parand mai surprins decat ea.

“De necrezut, nu-i asa? Nu ma asteptam sa se intample atat de repede totul…”

“Da…” Spuse ea, uitandu-se in ceasca de cafea.

Cu siguranta se schimbase, dar nu era ceva evident. Arata la fel, dar nu e. Ea incearca sa si-l aminteasca asa cum era, lasand capul pe spate si razand la niste glume fara sens, carora nici nu le dadea vreo importanta.

Privirea era aceeasi. Stralucirea nu-i disparuse deloc, ba parca se accentuase putin. Purta o camasa putin sifonata si o urma de parfum necunoscut ei.

Pe atunci se intreba ea oare cum a ajuns sa fie cea mai buna prietena a unui barbat atat de atragator. Fetele ii tot spuneau ca e norocoasa si ca are o sansa atat de mare, dar ea nu a considerat ca ar trebui sa profite de aceasta sansa. El era prietenul ei cel mai bun si stia ca sunt facuti unul pentru celalalt. Era intrebata tot timpul “Voi doi sunteti indragostiti?” si ea spunea “Da, suntem!” pentru ca intr-adevar erau. Simtea o dragoste profunda, si el o iubea la fel de mult. Dar nu era o dragoste cruda, cum credea toata lumea, erau doar doi prieteni indragostiti nebuneste unul de celalalt. Intr-o zi chiar i-a povestit ce spune lumea despre ei.

“Pai si, au dreptate, nu?” Spuse el putin amuzat, dar cu aceeasi ochi sclipitori. “Tu ma iubesti si eu te iubesc.  Deci au dreptate. Cui ii pasa ce cred ei, pana la urma. Suntem cei mai buni prieteni si nu le datoram nicio explicatie.”

Asa ca cei doi chihoteau pe coridoarele lungi, in vazul tuturor, purtandu-se ca un cuplu. Doar ei stiau secretul. Ii incredinta gandurile ei despre cum ar arata barbatul perfect, iar el ii povestea cum o sa isi gaseasca el jumatatea.

Singura problema cu perioada aceea era ca s-a terminat brusc. O priveste peste masa cum se joaca cu ceasca de cafea. S-a schimbat, dar nu poate pune inca degetul pe acea schimbare. Arata la fel. Acelasi par lung si negru care ii acoperea umerii, ochii ca doua perle negre. Delicata, frumoasa, dar puternica in acelasi timp. “Nu!”, gandi el. Stiu ce s-a schimbat. Obisnuia sa ia postura unui general. Umerii drepti, barbia sus, privirea agera ca si cum nu credea in durere sau tragedii. Privind-o, a realizat. Stralucirea aceea din ochi era de fapt reflexia unor lacrimi nescurse si se pare ca ea nici nu realiza asta.

“Si…mai scrii romanul ala?” Trebuia sa faca o conversatie. Erau cei mai buni prieteni si nu ar fi trebuit sa para un efort. Totusi el facea un efort.

” Nu, am renuntat la el acum un an. Nu era bun de nimic. A trebuit sa ma recunosc invinsa.” I-a zambit. Un zambet rabdator si trist al cuiva care incearca sa explice moartea pestisorului din acvariu unui copil de patru ani.

Blandetea din ochii ei il incalzea mereu, dar acum se simtea vinovat – vinovat ca avea atat de multa nevoie sa se rufugieze in privirea ei, dar nu indraznea sa-i ceara voie.

Ea stia ca se da singura de gol. Stia ca nu putea sa ascunda golul pe care il simtea. Isi ridica incet capul. El o privea confuz. Privirile lor s-au imbratisat cateva secunde ca pentru o trista despartire.

“Ce s-a intamplat cu noi?”

“Probabil a trebuit sa ne maturizam…”

Sursa: TUDOR

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s