Amintiri din copilarie

Am fost ieri la tara.

Satul de altă dată nu-l mai regăsesc, decât in amintirea..și imaginația mea. In rest..nimic nu mă mai ține acolo. 

 

De fiecare dată când ajung aici incerc să gasesc ceva..ceva ul ală..pierdut.  

 

Eu sunt alta…el (satul) la fel..de ..altul.

 

Suntem ca doi străini, ce au un sentiment de deja vu..se privesc pentru câteva momente, apoi fiecare iși continuă drumul, ușor stingheriți de acel sentiment straniu.

 

Inaintez incet spre poarta bunicilor, in timp ce vântul imi mangâie chipul, crestat ușor și el de semnele trecerii timpului.

 

Lunca, altă dată plină de țipete de copii, in prezent găzduia câteva găste speriate si o mică herghelie de cai. Doi dintre ei, stau fix in mijlocul drumului. Alta dată i-as fi ocolit curajoasă, la pas. Acum, stau cu fundul in masină..și mă uit ca la gradina zoologică..oare nu m-or ataca?!

 

Reusesc să-i ocolesc. Slavă cerului. Nu m-au atacat. Nu și-au dorit nici să mă ronțăie și nici să mă catapulteze cu vreo copită.  

 

Privesc in urmă cu neliniște. Simt că am pierdut ceva. Nu identific exact ce anume, dar simt ca acel ceva e pierdut pentru totdeauna. 

 

O emoție neobișnuită imi strange..la propriu stomacul. 

 

Și o lacrimă se chinuie să se desprindă de pleopă.

 

Parchez, și-mi iau zambetul la purtător.

 

In poartă o bunica. De fiecare dată mai batrană. Mai slabită. Si chiar mai putin prezentă. 

 

Realizez, parcă, pentru prima data, că ..atunci când va disparea și ea, incă o bucată din mine va pleca, împreună cu ea. Mă privește cu niște ochi adânci, albaștri și intinde mâinile micuțe spre mine. 

 

În clipa aceea, mă simt din nou atât de vinovată. Căci prioritățile mele, la 33 de ani, s-au schimbat față de cele de la 13-16 ani. 

 

[ La 13 ani, număram fiecare zi a săptămânii în așteptarea vacanțelor. La 33 mai număr ..nimic. Nici măcar nu mai am timp să mă gândesc. Doar mă surprind ..că azi e luni..mâine duminică..azi e luni..mâine duminică…

 

la 13 ani, in dimineața in care aveam permisiunea de a merge la Dulcești, nu mai aveam somn. Apoi, aproape că alergam până in stația de autobuz, iar ochii imi fugeau ca mărgelele pe fiecare pancartă a fiecărui autobuz. Il căutam pe al meu. Era vital să nu-mi scape. 

 

Mi se părea ca durează o veșnicie, până ajungeam in stația din Dulcești. (La 33 de ani..pe parcursul a două melodii de la radio ajung in fața porții.) Nu voi mai regăsi vreodată acel sentiment de împlinire, când talpa mea atingea pamantul… de Dulcești. 

 

Intr-una din acele dimineți, dupa ce am coborât din autobuz, am tăiat-o prin luncă ca să scurtez drumul. Eram doar eu, aerul rece și  mirosul aromat al ierbii. Ce putea fi mai minunat de atât!!? Astfel că am dat drumul unui țipăt de bucurie. Natura mi-a răspuns printr-un ecou slab. Vreo doi câini au ținut să mă inștiințeze ca totuși și ei sunt prezenți. Am inceput să râd puternic. Mi-am dat seama că nu sunt atât de singură pe cât aș fi crezut. 

 

Apoi in pas vesel și cântând un cântecel, inaintam spre acea perioadă a vieții mele ce avea să-mi transforme viața, visurile, speranțele.]

 

 

Aproape fiecare clipă de atunci, se regăseste in adultul de azi.

 

Dar numai în adult.

Căci în sat, în sat…am pierdut tot. 

 

Și deși, teoretic știu asta, la fiecare vizită, caut. 

 

Caut bucuria de a avea prieteni, caut nerăbdarea de a auzi o nouă poveste seara..la gura sobei,  caut implinirea oferită de un prim sărut, caut  glasurile de copii, caut emoția de a privi în ochii fratelui meu, de a-i admira si a spune: „ce ochi faini am”!😛

Si mai caut inghețata roz, pregatită cu atâta migală de tanti Maricica.

 

In timp ce caut, toate astea se desfăsoară inaintea ochilor mei..pe rapid, asemeni unei holograme.

 

Clipesc și-atunci o văd din nou pe bunica, cu ochii ei albaștri și incă plini de viață. Cred că sunt singurii care incă mai spun povești.

 

O iau de mână și pornim in pas agale, spre bucătaria ce-mi oferea alta dată, atâtea delicii culinare! 

 

La 33 de ani, pe 22 iunie 2016, orele 15.35 aveam o singură prioritate: aceea de a-i mangâia sufletul insingurat și pret de cateva zeci de minute să-i ofer ei, dar si mie, incă o bucațică din emoția de la 13 ani.

4 comments

  1. Tatal meu, rapus de dor de sat, dar si lipsit de sanatatea sa ii permita sa accepte o calatorie pana acolo. Asa ca am cautat pe internet si am gasit pe cineva care chiar a facut o pagina pe facebook intitulata chiar cu numele satului. Sat Maluri Vrancea. https://www.facebook.com/satmaluri.vrancea
    De atunci ii pun mereu, ca tot posteaza poze din sat si mai spune ce se intampla pe acolo. Dar cata bucurie am avut ca mi-am gasit veri si prietene din sat, of ce frumoasa si adevarata este iubirea de copil. O sfanta, dulce, de negraita frumusete acea iubire fara nicun interes, o dragoste adevarata. O Doamne, cate inimi frante, de ce nu putem sa fim mereu cu totii impreuna, ca in sat. De aceea iubim satul, era cald, eram mereu aproape, mereu impreuna… aveam viata!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s