Psihoterapia, o necesitate?

Secolul 21, ne aduce multe optiuni (personale, sociale, economice, tehnologice) si o cantitate imensa de frustrare. Continuă lectura „Psihoterapia, o necesitate?”

In turma, separat sau ambele?

Cand suntem copii, iubim ideea de a fi unici, diferiti!

Nu-i asa ca si tu faceai diverse lucruri care sa te diferentieze de ceilalti?

Eu ma regasesc. Nu stiu daca cu caracteristica asta m-am nascut sau am adoptat-o pe parcurs, insa ce stiu sigur e ca dintotdeauna mi-am dorit sa am macar o caracteristica sa „ma faca” unica. Diferita.

Din acest motiv, dezvoltam diverse conflicte cu cei din jurul meu. Mai ales cu mama, care din cauza propriul scenariu de viata, considera ca a trai intr-un spirit de ..grup, este cel mai sanatos. Continuă lectura „In turma, separat sau ambele?”

Amintiri din copilarie

Am fost ieri la tara.

Satul de altă dată nu-l mai regăsesc, decât in amintirea..și imaginația mea. In rest..nimic nu mă mai ține acolo. 

 

De fiecare dată când ajung aici incerc să gasesc ceva..ceva ul ală..pierdut.  

 

Eu sunt alta…el (satul) la fel..de ..altul.

 

Suntem ca doi străini, ce au un sentiment de deja vu..se privesc pentru câteva momente, apoi fiecare iși continuă drumul, ușor stingheriți de acel sentiment straniu.

 

Inaintez incet spre poarta bunicilor, in timp ce vântul imi mangâie chipul, crestat ușor și el de semnele trecerii timpului.

 

Lunca, altă dată plină de țipete de copii, in prezent găzduia câteva găste speriate si o mică herghelie de cai. Doi dintre ei, stau fix in mijlocul drumului. Alta dată i-as fi ocolit curajoasă, la pas. Acum, stau cu fundul in masină..și mă uit ca la gradina zoologică..oare nu m-or ataca?!

 

Reusesc să-i ocolesc. Slavă cerului. Nu m-au atacat. Nu și-au dorit nici să mă ronțăie și nici să mă catapulteze cu vreo copită.  

 

Privesc in urmă cu neliniște. Simt că am pierdut ceva. Nu identific exact ce anume, dar simt ca acel ceva e pierdut pentru totdeauna. 

 

O emoție neobișnuită imi strange..la propriu stomacul. 

 

Și o lacrimă se chinuie să se desprindă de pleopă.

 

Parchez, și-mi iau zambetul la purtător.

 

In poartă o bunica. De fiecare dată mai batrană. Mai slabită. Si chiar mai putin prezentă. 

 

Realizez, parcă, pentru prima data, că ..atunci când va disparea și ea, incă o bucată din mine va pleca, împreună cu ea. Mă privește cu niște ochi adânci, albaștri și intinde mâinile micuțe spre mine. 

 

În clipa aceea, mă simt din nou atât de vinovată. Căci prioritățile mele, la 33 de ani, s-au schimbat față de cele de la 13-16 ani. 

 

[ La 13 ani, număram fiecare zi a săptămânii în așteptarea vacanțelor. La 33 mai număr ..nimic. Nici măcar nu mai am timp să mă gândesc. Doar mă surprind ..că azi e luni..mâine duminică..azi e luni..mâine duminică…

 

la 13 ani, in dimineața in care aveam permisiunea de a merge la Dulcești, nu mai aveam somn. Apoi, aproape că alergam până in stația de autobuz, iar ochii imi fugeau ca mărgelele pe fiecare pancartă a fiecărui autobuz. Il căutam pe al meu. Era vital să nu-mi scape. 

 

Mi se părea ca durează o veșnicie, până ajungeam in stația din Dulcești. (La 33 de ani..pe parcursul a două melodii de la radio ajung in fața porții.) Nu voi mai regăsi vreodată acel sentiment de împlinire, când talpa mea atingea pamantul… de Dulcești. 

 

Intr-una din acele dimineți, dupa ce am coborât din autobuz, am tăiat-o prin luncă ca să scurtez drumul. Eram doar eu, aerul rece și  mirosul aromat al ierbii. Ce putea fi mai minunat de atât!!? Astfel că am dat drumul unui țipăt de bucurie. Natura mi-a răspuns printr-un ecou slab. Vreo doi câini au ținut să mă inștiințeze ca totuși și ei sunt prezenți. Am inceput să râd puternic. Mi-am dat seama că nu sunt atât de singură pe cât aș fi crezut. 

 

Apoi in pas vesel și cântând un cântecel, inaintam spre acea perioadă a vieții mele ce avea să-mi transforme viața, visurile, speranțele.]

 

 

Aproape fiecare clipă de atunci, se regăseste in adultul de azi.

 

Dar numai în adult.

Căci în sat, în sat…am pierdut tot. 

 

Și deși, teoretic știu asta, la fiecare vizită, caut. 

 

Caut bucuria de a avea prieteni, caut nerăbdarea de a auzi o nouă poveste seara..la gura sobei,  caut implinirea oferită de un prim sărut, caut  glasurile de copii, caut emoția de a privi în ochii fratelui meu, de a-i admira si a spune: „ce ochi faini am”! 😛

Si mai caut inghețata roz, pregatită cu atâta migală de tanti Maricica.

 

In timp ce caut, toate astea se desfăsoară inaintea ochilor mei..pe rapid, asemeni unei holograme.

 

Clipesc și-atunci o văd din nou pe bunica, cu ochii ei albaștri și incă plini de viață. Cred că sunt singurii care incă mai spun povești.

 

O iau de mână și pornim in pas agale, spre bucătaria ce-mi oferea alta dată, atâtea delicii culinare! 

 

La 33 de ani, pe 22 iunie 2016, orele 15.35 aveam o singură prioritate: aceea de a-i mangâia sufletul insingurat și pret de cateva zeci de minute să-i ofer ei, dar si mie, incă o bucațică din emoția de la 13 ani.

Cat de sigur esti de valorile tale

images„Daca te enervezi atunci cand cineva nu este de acord cu tine, inseamna ca simti nevoia sa aperi o credinta de care nici tu nu esti sigur.”

Ursula Yvonne Sandner

Am spus de multe ori asta. Un om care este sigur de valorile sale, nu se infurie cand celalalt nu i le impartaseste.

Dar omul slab care se indoieste… in adancul sufletului sau, incearca sa te convinga si pe tine prin orice mijloace,  de credintele sale.

Astfel, convingandu-te pe tine, parca si el crede mai mult , nu i asa?

Craciunul. Copilaria. Si facebookul.

FAMILIA.

10869534_708251789288984_8682007886575865422_o
https://www.facebook.com/videoPrest

E unul din cuvintele cu o incarcatura emotionala uriasa!

Craciunul e un prilej minunat sa-ti dovedesti aprecierea! Craciunul e magic! Craciunul, cred..ca te duce pe acel taram al povestilor nemuritoare, din basmele bunicilor de alta data. Cand zapada acoperea pana si fereastra si-ti incuraja imaginatia sa creeze!

Craciunul e sinonim cu copilaria, fiecaruia dintre noi. Cand te bucurai de sanius, de ghelte umplute cu dulciuri si portocale….

Copilaria mea, a fost minunata!

Nu stiu cum a fost a ta, dar a mea a fost minunata! Bineinteles, nu lipsita de diverse frustrari, dar daca privesc in urma, totul a fost cu un scop. Toate, pozitive si negative, m-au ajutat sa devin fiinta de azi. Si inca mai cresc. Cel putin ..asa simt. Sau asa e nevoia mea. Sa nu incetez sa cresc, sa invat lucruri noi ..despre mine . Si despre tot ce ma inconjoara.

Reteaua noastra de socializare celebra, facebookul e plina de fotografii de Craciun.

Nu ma pot abtine sa nu ma intreb:  de ce devin acestea mai valoroase, in momentul in care sunt vazute si apreciate de ceilalti!?

Bineinteles ca stiu raspunsul, dar tot ma intreb..intr un mod retoric…

Hai sa pun o poza cu cadourile mele de sub brad! Hai sa mai pun una cand eu si familia mea suntem in jurul mesei de Craciun, sa vada lumea ce frumosi si fericiti suntem noi. Si a!!! Sa mai pun una si din momentul in care sunt in mall, la shoping ! Neaparat! Tot de Craciun! Ce faina sunt, nu-i asa? Hai poftiti cu like-urile si comentariile! Neaparat pozitive! Neaparat din alea in care imi spuneti ce frumosi suntem, ce bine ne sta impreuna si asa mai departe. ..

 

Suntem asa lipsiti de iubire, incat o cersim la orice colt de facebook: hai va rog! hai cu un like! hai cu un comentariu!

 

De fapt cred ca acesta e motivul pentru care facebookul este atat de iubit. Ne ofera sansa de a ne linge ranile din copilarie. Ne ofera sansa ca macar o persoana sa ne confirme ca suntem valorosi. Ca macar o persoana sa-si exprime aprecierea. Fata de ceea ce noi suntem…sau ceea ce detinem.

 

Si apropo, tu CINE ESTI!?

Mentiune: articolul meu este redactat  cu referire  laexagerari. De pierderea echilibrului. E una sa pui o poza, si e alta sa pui altele 20.

Tu, nu esti tu!

Se spune ca viata bate filmul.

Si sunt cum nu se poate mai de acord!you aren t you

Dar sunt si filme, printr-o idee..printr-o poveste iti ofera o experienta absolut minunata. O experienta din care poti invata ceva..sau nu. O experienta, prin care odata ce ai trecut..inu mai poti fi la cel de dinainte.

Nu sunt foarte multe filme care mi-au marcat personalitatea, insa You”re not You (2014)il pot trece in categoria filme de suflet. o actrita cu un urias talent actoricesc, Hilary Swank, alaturi de Emmy Rossum, iti ofera o poveste de viata, cu oameni. Ai putea spune ca mai toate filmele sunt cu oameni , despre oameni…Dar acesta are un anumit fior, are o emotie care parca se transfera si in fiinta ta si refuza sa mai plece, mult timp dupa aceea…

Iubesc filmul acesta din doua motive:

1. Datorita actritei principale, care fiind diagnosticata cu o boala necrutatoare, screloza in placi, alege sa moara demn, sa-si accepte boala si realitatea, sa traiasca atat cat poate asemeni unui om normal.

si

2. Datorita celui de-al doilea rol principal, interpretat de Beck, pentru determinarea cu care alege sa ramana alaturi de o straina, pana la capat. Iar cand zic capat, exact..pana la capat.

 

Filmul contine cu mult mai multe idei si invataminte, dar pentru asta , cred ca e nevoie sa-l urmaresti tu insuti. Revino si povesteste-mi. Ce s-a schimbat dupa ce l-ai urmarit?

%d blogeri au apreciat: